Nu eram nici inainte de curs adeptul regizarii fotografiei, pentru ca nu stiu sa o fac, nu-mi place, nu ma fac auzit etc. Nu o fac nici azi si nu cred ca am sa o fac vreodata. Se intampla poate numai la sedinta foto unde sunt numai eu si mirii si acolo incerc sa stau cat mai departe si sa-i las sa se desfasoare.

La ultima nunta insa am fost martor la un moment cat se poate de daunator atat pentru fotografie, dar mai ales pentru evenimentul in sine. Este a doua nunta la care lucrez cu aceeasi baieti pe partea de video. Sunt super ok, ne intelegem foarte bine. Sunt insa momente cand ei considera ca trebuie sa regizeze, sa zica … “nu e bine, pai ce faci? Noi filmam aici. Mai intra tu o data, ca sa iasa bine.”

Si s-a intamplat cam asa. Mireasa tocmai se imbracase cu o rochie greaoaie, obosita toata, dar usurata ca a scapat de corvoada, cand apare una din domnisoarele de onoare, mai bine zis una din cele mai bune prietene. Evident, data peste cap, emotionata toata ca prietena ei e toata in alb, arata de zile mari, e mireasa. Nici nu apuca sa intre bine, sa scoata tipatul de bucurie, sa inceapa sa planga, adica sa faca asa cum simtea ea … “stop! Pai tu asa intri? Nu se poate. Trebuie sa te dezbraci, intri asa cu haina asta pe tine. Nu vezi ca aici e nunta?”

S-a dezbracat fata, s-a aranjat.
Ce a rezultat din emotionanta intalnire cu mireasa? Niciun fis! Nimic! Nici emotie, deci nici video sau foto (eu de altfel nu am mai tras ca nu aveam ce), si, cel mai grav, este ca s-a stricat un moment unic din viata a doua prietene.

Brava tovarasi!

Am intarziat evident, asa ca mi-am luat cearta latrata de la toti. Tipa de la informatii, n-am inteles ce-a vrut, cert e ca s-a suparat. Ne-am inteles pana la urma, mi-a aratat numarul la sala din degete. Am intrat usurel, dar n’am scapat. Profa de germana (care e poloneza si are nume turc) mi-a aratat ceasul din prima, plus ceva latrat. Am trecut in banca, leorca de transpirat. Am zis sa nu racesc, asa ca m-am imbracat ca un urs: fes, esarfa, manusi, pulovar de iarna.

Partea buna la curs e ca suntem putini. Eu, un italian (muzician, a venit sa experimenteze viata la Berlin, s-a saturat de Venetia :P, aviz amatorilor corporatisti ), un brazilian, un englez si o armata de vietnamezi. Nu-mi ajungea mie ca trebuie sa storc neuronii pentru zecile de consoane nemtesti, acum trebuie sa invat si numele imposibil de pronuntat din peninsule asiatice. Ca deh, cursuri moderne, deci fiecare are numele pe banca. Bine ca sunt doar prenumele, dar cand s-a pus problema de Frau si Herr, au intrat si numele grele in scena.

Una peste alta, a fost bine si se anunta un curs interesant si antrenant. Sper ca in curand, cand mi se cere sa platesc ceva pe la magazin, sa nu mai intind toti banii pe care ii am! :D